Documentare, vizitarea expoziției
”Colecționarul de lumini”
Azi
pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele
mijloace de aprindere a focului de către om erau scânteile produse de un
amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri dure) sau mult mai
vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.
În forma lor empirică, primele chibrituri,
“chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în Anglia. Capetele
beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un
amestec de zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse,
beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată
de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi
produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate ca ofereau o
alternativă la aprinderea focului, prezentau doua inconveniente
serioase: dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă
cu acid sulfuric, şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie
din cauza bioxidului de clor ce lua naştere din reacţie. Reprezentând
totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845.
Chimistul John Walker,
tot din Anglia, a inventat “luminile de frecare” în 1827. Prin
procedeul său (pe care nu l-a brevetat) capetele chibriturilor erau
înmuiate intr-un amestec de sulfură de stibiu, clorat de potasiu şi
cauciuc natural. Aprinderea se făcea prin frecare pe o hârtie abraziva.
John Walker şi-a prezentat aceste chibrituri pentru comercializare, la 7
aprilie 1827, într-o cutie care avea aplicată pe ea o etichetă: este
prima etichetă de cutie de chibrituri.
Colecţionarul
cutiilor de chibrituri se numeşte „filumenist”. Cuvântul îmbină un
element de origine greacă, cu unul de origine latină. Semnificaţia ar fi
„iubitor de lumină”, dar, aici se referă la lumina adusă de informaţia
de pe cutia de chibrituri!
Aceste
chibrituri au fost folosite până în 1834, când apar aşa-zisele
“lucifer”-uri, de-asemenea incomode şi periculoase. Folosirea lor va
dura puţin timp, căci anul 1835 marchează data de naştere a primului
chibrit cu fosfor, numit “lumânare de Turin”. Aceste chibrituri
erau simple aşchii de lemn la capătul cărora se aplica o bucăţică de
fosfor alb, un element toxic. Acesta se aprindea de la sine când era
scos (din apă) în aer, din care cauză era greu de folosit.
Cam in acelaşi timp, Janos Irinyi,
un tânăr de numai 17 ani, este unul dintre cei care au contribuit la
inventarea chibritului cu fosfor cu aprindere prin frecare. El
realizează aceasta plecând de la o experienţa a profesorului austriac
Meissner. Capătul chibritului era uns cu un amestec de fosfor şi bioxid
de plumb. Fabricarea acestor chibrituri începe la Viena în 1840.
În 1851, germanul Schrotter
obţine un patent de fabricare al fosforului roşu, pe care-l descoperise
încă din anul 1845. Spre deosebire de cel alb, fosforul roşu nu este
toxic şi nu se aprinde în aer.
Totuşi,
problema chibritului cu utilizare comodă, casnică, nu era încă
rezolvată, din cauza unei dificultăţi: nu se puteau produce chibrituri
cu fosfor roşu deoarece, la atingerea acestuia cu cloratul de potasiu,
se producea explozia cloratului. Chimistul Bottcher a
avut ideea – simplă, dar, eficientă – de a aplica cloratul de potasiu pe
băţul de chibrit, iar fosforul, pe cutie şi astfel s-a născut
“chibritul de siguranţa”. Aprinderea lui se face numai prin frecare pe
cutia chibriturilor, iar producţia industriala a avut loc pentru prima
data în Suedia, de-aceea multa vreme au fost numite “chibrituri
suedeze”.
Astăzi
producţia de chibrituri se bazează pe reţeta lui Bottcher, din anul
1848. Astfel, betele – din lemn de brad, plop, tei sau anin – sunt
impregnate cu parafină şi cu o soluţie de azotat de potasiu. Acestea fac
lemnul sa se aprindă uşor si, apoi, să se prefacă în cărbune fără jar.
Pe capătul băţului se află clorat de potasiu şi sulfura de stibiu. Pasta
de pe cutie, e compusă, în general, dintr-un amestec de fosfor roşu,
pulbere de sticla şi bioxid de mangan.
Pe
lângă „chibriturile de siguranţă” (safety matches), în lume se mai
produc şi „chibriturile cu aprindere oriunde” (strike anywhere matches).
Compoziţia chimică a gămăliei acestor chibrituri este un amalgam între
cele două paste – cea din gămălie şi cea de pe cutie – pentru a se
realiza aprinderea prin frecare de orice suprafaţă. Dar, riscul de
autoaprindere, necontrolată, este suficient de mare pentru ca în multe
ţări acestea să nu se producă.
Cu
toate ca s-a reuşit fabricarea unor brichete economice şi performante,
de unică utilizare şi la preţ competitiv, nu s-a reuşit, încă,
detronarea modestei aşchii de lemn cu căciuliţa chimică: chibritul
